Într-un sat de deal din apropierea Sibiului, dimineața începe fără alarme. Oamenii care s-au mutat aici în ultimii ani vin din orașe mari și povestesc aproape identic despre motivul plecării: nevoia unui ritm pe care să îl poată susține.
Micro-comunitățile care se formează în jurul unei brutării, al unui atelier sau al unei școli mici nu propun o retragere din lume, ci o reașezare a ei. Munca se face în continuare, dar la o scară în care fiecare gest se vede.
Cercetătorii care studiază aceste așezări observă un tipar comun: revitalizarea începe aproape întotdeauna cu un spațiu comun — o sală, o curte, o masă lungă. Locul unde oamenii se întâlnesc fără un motiv anume devine infrastructura invizibilă a comunității.
Efectul se vede și în felul în care este tratat peisajul. Livezile bătrâne sunt curățate, izvoarele sunt protejate, drumurile rămân de pământ acolo unde nu e nevoie de altceva. Nu din nostalgie, ci din calcul: un loc frumos este un loc în care oamenii rămân.
